Loc de batut campii…

Probabil unii dintre voi stiti ca El e de cateva luni in Germania, cu un loc de munca stabil acolo. La fel, probabil unii stiti ca am stat si eu acolo aproape o luna si ca asta mi-a mai redus din inversunarea pe care o aveam inainte impotriva mutarii in alta tara. Si probabil unii dintre voi sunteti cei care ma tot cearta ca am ocazia sa plec si nu profit de ea. Sunt sigura ca dupa asta o sa fiu certata de si mai multi.

In Romania as putea sa realizez mai multe decat acolo. Acolo as putea sa aspir cu greu la mai mult decat statutul de angajata. Iar daca ar fi sa ajung mai mult decat angajata, mi-ar fi de 10 ori mai greu decat in Romania. Insa in Romania mi-ar fi de 10 ori mai greu sa ajung la salariul si la nivelul de trai al unei simple angajate de acolo. Iar la nivelul lor de civilizatie de acum Romania va ajunge abia peste zeci de ani (daca va ajunge vreodata*). Oare ceea ce ma tine in tara merita un efort de 10 ori mai mare?

Va pierdui deja? Bine, hai ca incerc altfel.

Sunt mandra de mine si de mentalitatea din pacate atipica majoritatii romanilor, pe care o am. Stiu sa ii respect pe altii, nu judec pe nimeni, nu ma implic in vietile altora daca nu mi se cere, stiu sa imi respect responsabilitatile asumate. Si am invatat sa traiesc in Romania fara sa-mi las principiile astea influentate. Insa am inceput sa ma gandesc ca poate imi voi dori copii la un moment dat. Am tot vorbit despre asta in ultima vreme, sunt sigura ca sunteti si voi lamuriti in privinta temerilor mele legate de asta, deci nu mai lungesc subiectul. O sa spun doar ca mi-e groaza de medicii nostri si de o nastere intr-un spital din Romania. Si sunt constienta ca intr-o alta tara probabil copiii mi-ar fi marginalizati pentru ca sunt straini. Insa as sti sa ii ajut sa treaca prin asta. In schimb, nu cred ca as reusi sa fac in asa fel incat sa nu fie influentati de un mediu violent si fara respect, asa acum e Romania.

Din pacate, asa cum spunea Catalin in alta parte, romanii cu adevarat civilizati, si care ar putea influenta cumva lucrurile, au devenit o minoritate in tara noastra. Si multi dintre ei prefera sa plece. Stiti voi cum e la tara, unde in sate nu mai locuiesc decat batranii, pentru ca tinerii au plecat la oras? Ei, exact asa se intampla si cu Romania.

(*Catalin, daca ajungi pe aici, repeta te rog ce ziceai dincolo despre tigani )

PS: Daca vi se pare ca seamana ideile cu cele dintr-un comentariu la post-ul lui Andy… ei bine, da, chiar seamana. Ca tot eu eram si acolo . Am de cateva zile vreo 2 subiecte si 3 jumatati incepute, dar tot gasesc altceva de scris si tot aman publicarea (respectiv terminarea) lor. Eh… le vine si lor ziua.

Astazi va trimit prin alte parti. Un subiect aveam, dar simt nevoia sa mai bibilesc la el. Plus ca urmatoarele doua articole mi-au venit pe tava, unul dupa altul in feedreader. Si pentru ca e un subiect care ma intereseaza si despre care as fi scris si eu, nu pot sa nu iau asta ca pe un semn.

Primul este articolul lui dono despre agresivitatea generatiei ce vine in urma noastra si despre imaginea propriului copil crescand intr-un asemenea mediu. E cazul sa repet ce spuneam despre viitorii mei copii pe care ii voi creste in debara?

Apoi, simonarrr isi imagineaza cum ar fi viata ei daca Ceausescu inca ar mai trai. Care e legatura cu articolul celalalt? Pai daca ar fi trait Ceausescu, nu ar mai fi existat. Nici articolul, nici agresivitatea la asemenea nivel. Probabil nici internetul pentru romani.

Imi iubesc libertatea si n-as da-o pentru nimic pe ce a fost inainte de revolutie. Recunosc, eram prea mica pentru a simti comunismul pe pielea mea, deci vorbesc mai mult din auzite. Insa mi-e suficient sa stiu ca mi-ar fi fost interzisa cunoasterea obiectiva a lumii.

Ne place sa fim niste oi care au nevoie de cineva sa le impinga de la spate. Si mai ales, cineva care sa isi asume responsabilitatea pentru faptele noastre. Daca ar fi trait Ceausescu, ne-ar fi educat copiii, pentru ca noi nu suntem in stare sa o facem. Suntem oi scapate definitiv in pasune. Si pentru ca pana acum ne-a fost interzisa, profitam la maxim de ea. Mancam iarba din radacina, nu mai lasam nici un fir. Nu conteaza ca la anu’ o sa murim de foame.

Iar mieii nascuti pe pasune trebuie sa aiba parte si de libertatea pe care n-am avut-o noi. Nu le mai impunem absolut nici o limita: nici de respect, nici de protejare a propriului viitor. Adica ce, nu inseamna democratia libertate absoluta?

Imi pare rau ca avem atata libertate si ne batem joc de ea.

Ei, uite ca si azi m-am lasat prinsa de un subiect pe alt blog, iar am lasat acolo comentarii kilometrice si la mine nu mai am nici un chef sa scriu. Hai sa va fac totusi un rezumat, ca poate va intereseaza subiectul si incepem o discutie si aici.

Totul a pornit de la faptul ca, desi ne vrem a fi o societate evoluata si sustinem egalitatea intre sexe, inca se mai fac discriminari. Multe din ele inconstient, cum ar fi faptul ca parintii cumpara seturi de gatit pentru fetite (oare prin asta nu le sugereaza ca locul femeii e la cratita? ) si masinute pentru baietei. Si vin eu si ma intreb: ok, intr-adevar e gresit sa-i impui copilului o anumita personalitate , pentru ca pana la urma asta faci, alegandu-i tu jucariile… si totusi, nu trebuie sa-l si faci sa inteleaga ca exista diferente intre baietei si fetite? Ca femeile trebuie sa fie feminine si barbatii puternici? Nu ma refer la feminitatea gen pitiponceala, nici la ducerea calitatilor astora la extrem, doar ca ele trebuie sa existe macar un pic si sa diferentieze femeile de barbati. Oare copiii vor intelege asta singuri sau trebuie sa-i indrumi tu, ca parinte?

Si ca sa intelegeti mai bine: stiu ca in societatea noastra femeia ideala inseamna un echilibru intre delicatete si forta (nu neaparat fizica). Insa mie mi-e teama ca ideea asta de egalitate intre sexe va fi dusa la extrem si ca femeile vor ajunge toate in genul asta . Evident, si ea poate fi feminina.

PS: Daca aveti curiozitatea si rabdarea sa cititi, discutia initiala e aici.

Apropo’ de post-ul anterior: pana acum eram o sustinatoare inversunata a legalizarii prostitutiei. Pentru ca, ne convine sau nu, meseria asta se practica de mii de ani si nimeni nu o poate opri. Prin legalizare macar ar putea fi controlata- prin asta ma refer la boli si, de ce nu, la niste bani care ar reveni statului, prin impozitare.

Si pana la urma e vorba doar de sex, nu face rau nimanui ( uneori chiar dimpotriva ). Religia ne-a indoctrinat cu ideea ca e un lucru rau in afara casatoriei, societatea e un pic mai blanda si spune ca e rau in afara relatiilor stabile…  Iar noi suntem atat de incuiati incat nu ne mai punem problema “de ce?”, ci pur si simplu luam lucrurile asa cum ne sunt impuse. Intr-adevar, interdictiile in privinta sexului au fost fondate. Pana acum 20-30 de ani, sex insemna sarcina si eventuale boli. E normal ca dupa mii de ani mentalitatile sa se schimbe mai greu, chiar daca situatia s-a schimbat.

Si tocmai asta e problema care ma face sa ma gandesc ca totusi, poate legalizarea prostitutiei nu e o idee foarte buna. Pentru ca noi, romanii, avem o mentalitate cu mari probleme. Mai intai ar trebui lucrat la ea, schimbata radical, si abia apoi am putea trece la lucruri de genul asta. Mi-e teama ca n-am fi in stare sa intelegem ideea de prostitutie legala. Noi suntem in urma cu foarte multe lucruri, multe din ele marunte dar esentiale pentru o societate sanatoasa, cred ca ar trebui mai intai sa ne punem la punct cu ele, ca sa fim in stare sa facem fata cum trebuie unor idei atat de libertine.

PS: Post-ul asta l-am inceput ca un comentariu, dar mi-a iesit mai lung decat ma asteptam si am zis ca sta mai bine aici.

Eu nu inteleg ceva: la noi in tara, ca in multe alte tari de fapt, prostitutia e ilegala. In schimb, meseria de actor de filme porno e legala. Buuun… dar care e diferenta?

Prostitutia, din cate stiu eu si din ce spune si dex-ul inseamna “intretinerea de relatii sexuale contra unei plati sau a unor avantaje materiale”. Pai si ceea ce fac actorii cum se numeste? E mai putin imoral sa faci sex in fata unor camere de filmat, urmand sa fii vazut de sute de oameni, decat intr-un cadru intim? Modul cum se efectueaza plata  sau faptul ca actorii se presupune ca mimeaza actul schimba cumva situatia?

Ei, toate gandurile astea mi-au venit in urma scandalului cu eleva care la 18 ani si-a ales cariera de actrita porno. Fapt care i-a adus o foarte buna promovare excluderea din scoala in care invata. Si atunci n-am putut sa nu ma intreb: de ce asemenea reactii, cand ceea ce face e pefect legal?

Cred ca dreptul la vot ar trebui acordat dupa anumite criterii.

De exemplu, in functie de nivelul educatiei. Ai studii superioare, cu rezultate bune si cu prezenta constanta la cursuri? Inseamna ca esti responsabil si cult, iar votul tau trebuie sa cantareasca mai mult decat al unuia cu acelasi nivel de studii dar cu rezultate mediocre. Si mult mai mult decat al unuia cu doar 8 clase.

Sau, atunci cand pui stamplia, sa fii obligat sa dai si o motivatie a alegerii facute, altfel sa ti se anuleze votul. Iar apoi motivatiile sa fie analizate de psihologi si in functie de ele sa se acorde o pondere fiecarui vot… (cai verzi pe pereti )

Iar cel mai simplu, realizabil, dar mai putin eficient ar fi ca, inainte de a intra in cabina de vot, sa trebuiasca sa raspunzi la niste intrebari. Simple, de bun simt, la care orice alegator ar trebui sa stie raspunsul. De genul: pentru ce votam azi? Dai testul, il treci-pui stampila, nu-l treci-ne vedem la anu’. Pun pariu ca rezultatele ar fi surprinzatoare (sau nu?).

Deci, votul tau cat ar valora?



PS, fara legatura prea mare cu e mai sus: O motivatie foarte tare de a merge la vot am citit-o zilele trecute pe un blog, si suna cam asa : « Votez pentru ca vreau ca votul meu sa-l anuleze pe cel al unui cocalar ».

1.            Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine. Pai n-am. Nu prea am niciunul, de fapt. Cred in mine si in ce-mi spune constiinta, dar nu ma ridic nici pe mine nici pe ea la rang de dumnezeu, deci n-am.

2.            Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor. Pas.

3.            Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert. Faptul ca mai dau dracu’ din cand in cand se pune? Dar sa spun ca sunt relativ atee o fi corect? In fine… chiar daca nu sunt prea credincioasa, nu-mi sustin convingerile de genul asta in public. In plus, ii respect pe cei care inca mai cred. Evit discutiile pe teme religioase, pana se gaseste cineva sa incerce insistent sa ma convinga.

4.            Adu-ti aminte de ziua Domnului si o cinsteste. Are mama grija. Altfel, am eu grija sa-mi iau o zi de cinstit pe saptamana… chiar daca nu e neaparat duminica.

5.            Cinsteste pa tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si multi ani sa traiesti pe pamant. Ei… oricat de diferite ne-ar fi ideile, intentiile sunt bune si din partea mea si dintr-a lor.

6.            Sa nu ucizi. Imi amintesc de o discutie avuta cu o profesoara de religie prin generala, cand ea ne spunea ca si insectele calcate intamplator tot in categoria crima intra. Deci… Ca sa nu mai spun de bacteriile pe care le omor cand ma spal.

7.            Sa nu fii desfranat. Eh…

8.            Sa nu furi. Probabil copiatul la teste/examene tot furt se numeste.

9.            Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau. Cand e vorba de intentii ma incadrez, pentru ca nu-mi place sa mint. O fac cu mustrari de constiinta doar daca e neaparat nevoie. Iar cate un compliment mincinos cu scopul ridicarii moralului il vad ca pe o fapta buna.

10.         Sa nu poftesti nimic din ce este al aproapelui tau. Eheee… s-ar duce de rapa economia daca am respecta-o cu totii pe asta.

Buuun… tragem linie si adunam. Rezultatul n-arata deloc bine. Nu pot decat sa sper la un Dumnezeu care  tine pasul cu vremea. Daca nu, probabil intre rai si iad se desfasoara intense activitati imobiliare: “ Avem prea mult spatiu si nu mai avem ce face cu el, iar voi sunteti in plina criza de suprapopulare. Va vindem sub pretul pietei, bineinteles, ca doar suntem aia care fac fapte bune. Mai ales ca trebuie sa investiti mult in reamenajari. De fapt… stai asa, nu  scrie niciunde ca n-avem voie sa facem specula!”

Pentru mine partenerul trebuie sa fie in primul rand cel mai bun prieten. Jumatatea ta, si bine a zis-o ala care a spus prima data chestia asta. Omul caruia sa-i poti spune absolut  orice si in care sa ai incredere mai mult decat in oricine altcineva. Omul care sa te cunoasca cel mai bine, sa nu te judece inainte de a incerca macar sa te inteleaga, umarul pe care sa plangi in liniste, fara sa astepte nimic in schimb.

Ei, si dupa definitia asta cred ca e evident de ce nu pot sa inteleg eu unele cupluri. Cum sa spui ca-ti iubesti partenerul, dar sa-l  minti? Cum sa-l respecti atat de putin incat sa nu ai incredere in deciziile lui si sa i le impui pe ale tale? Cum sa petreci atata timp, eventual sa-ti faci si planuri de viitor, cu un strain, cu un om cu care sa nu te simti in largul tau?

Atatea relatii disfunctionale dupa criteriile mele ma fac sa ma gandesc daca nu cumva a mea e prea frumoasa pentru a fi adevarata. Iar daca e adevarata, se spune ca lucrurile bune nu dureaza mult. Cum ar fi sa ma ard tocmai eu atat de tare incat, vorba aia, sa ajung sa suflu si in iaurt?

Aseara m-a lasat haipa-ul. M-am simtit cu musca pe caciula si am crezut initial ca e din cauza comentariilor rautacioase pe care le-am facut pe seama pustiului-proprietar al site-ului . M-am inselat, se pare ca inca n-a aflat. Oricum, asta se intampla la doar 3 zile dupa ce mi-am facut eu cont si imi da de gandit: o fi doar o coincidenta sau trebuie sa pornesc iar in cautarea unei case mai sigure?

Tot aseara am ajuns intamplator pe taramul virtual al unui bloger faimos pe meleagurile romanesti. Si am fost socata de ce am vazut. Mai bine de jumatate din pagina e acoperita de link-uri, bannere catre alte bloguri si adware. Majoritatea posturilor, alea care abia se mai vad de bannerele publicitare, sunt rezumate ale unor articole din diverse publicatii. Sau filmulete youtube. Si nici macar asta nu e atat de rau. Cel mai rau a fost sa ajung la posturile scrise in intregime de el. Pe langa faptul ca e semiagramat, omul are o problema grava cu formularea logica a frazelor si cu vocabularul limitat.

Prin urmare, el nu a ajuns faimos prin continutul blogului, ci prin activitati de SEO la greu. Nu are cititori fideli, ci are oameni care intra pe blogul lui strict pentru promovare. Un fel de: iti dau click, da si tu inapoi, eventual da si mai departe.

Iar eu nu inteleg. Nu inteleg cum e cu satisfactia asta de a avea blog doar pentru a-ti vedea numele in varful statisticilor. Se castiga, financiar, chiar atat de bine din asta? Ok, poate el castiga. Dar restul? Aia care isi fac publicitate prin el?

Sunt cateva bloguri pe care le citesc constant. Cu postari interminabile, cu idei noi, cu viziuni diferite asupra lumii. Cu mii de cititori, dar fara bannere publicitare. Oameni care scriu doar din placere si sunt satisfacuti atunci cand altii le apreciaza munca, neasteptand si aprecieri financiare.

Dar na… presupun ca si in blogging, ca in orice alt domeniu, exista intotdeauna cel putin doua puncte de vedere.

Pana pe la vreo 12-13 ani citeam orice-mi pica in mana… adecvat varstei respective, adica povesti. Dupa ce a trecut varsta povestilor, cartile de oameni mari nu prea m-au atras. De la 13 ani am inceput sa citesc doar Popcorn si Bravo, eventual lecturile obligatorii pentru scoala. Dar nu asta era ideea.Imi placea sa citesc si eram cea mai buna din clasa la facut compuneri.

Tot pe vremea aia imi placea, ca oricarei fetite, sa fac hainute pentru papusi (inca mai am cateva rochite cu care ma mandresc si acum). Prin urmare, oricine m-ar fi intrebat atunci “ce vreau sa ma fac cand voi fi mare” primea acelasi raspuns, fara ezitare: scriitoare sau creatoare de moda.

Mai tarziu, odata cu cheful de citit a trecut si cel de scris. Ma rog, cheful de scris a trecut mai mult dupa ce am aflat parerea profesorului de romana, care mi-a spus ceva de genul “scrie mai cu cuvintele tale”. Parerea per ansamblu n-a fost chiar asa proasta si nici nu s-a vrut descurajatoare, dar mie atunci mi-au ramas in minte cuvintele astea. Iar impresia a fost atat de puternica incat mi-a distrus mare parte din entuziasm. Nu intelegeam cum profesorul de romana din clasa a 5-a poate sa-mi conteste mie, olimpica dintr-a 4-a la compunere, talentul. (Trebuie sa precizez ca pe vremea aia eram ingrozitor de timida. Nu raspundeam neintrebata, daca eram intrebata ma emotionam si uitam raspunsul, eram probabil cea mai linistita din clasa in timpul orelor, asa ca nu ma faceam remarcata prin nimic.)

A venit apoi desenul. Pana in clasa a 3-a inclusiv toate plansele mi le facea mama. Prietenele ei erau revoltate: “las-o sa invete”, “n-o sa stie sa faca mai tarziu” etc. Din clasa a 4-a am inceput sa desenez si eu. Pe una din plansele de atunci am luat nota in fiecare an, pana in clasa a 8-a. Inca ma mai minunez de ea. Si asa se face ca am mers la olimpiade si am mai luat si premii cateodata-adica bani de cumparat o inghetata si doua cornuri cu ciocolata (pardon, un set de acuarele :-“ ).

Cu toate pasiunile si talentele astea, mai mult sau mai putin reale, am ajuns in liceu la clasa cu profil real. Alegerea mea, culmea. N-o regret si nici n-as schimba-o daca as avea ocazia. Nu mi-a placut niciodata istoria, n-am tocit niciodata comentarii. Chiar din scoala generala mi-au placut gramatica si geometria mai mult decat orice alte materii. Asa ca si in liceu mi-a placut (mai mult sau mai putin ) informatica. Si chimia, aproape un semestru.

Gandurile din liceu de a face regie au disparut la fel de repede cum au si aparut. Faptul ca ma uitam la maxim un film pe luna a avut un rol mare in decizie. Am preferat managementul. Tot coordonare presupune, dar intr-un mod mai realist.

Buuun… asta e trecutul. Acum stau in fund si astept viitorul. Si ma sperie ingrozitor faptul ca, desi in trecut am stiut exact ce am vrut, pentru viitor n-am nici o idee.