Loc de batut campii…

…nu chiar ca niciodata, dar sigur nu s-ar fi povestit daca n-ar fi fost.

A fost odata o minunata zi de marti dupa-amiaza. Si in aceasta minunata zi El imi trimite mesaj spunandu-mi ca mi-a gasit ceva de lucru (nu v-am spus dar probabil ati banuit voi ca gandul de a pleca, ce ma tot batea in ultima vreme, am decis sa-l punem in practica in ciuda inimii mele indoite). Fericire mare, mesaje cu pupaturi care n-au reusit sa ajunga la el, nervi din cauza mesajelor care nu vroiau sa ajunga, amimtit ideea principala si revenit la fericire mare… Asta pana seara, cand a ajuns El acasa si am purtat dialogul din post-ul trecut.

Insa am trecut repede peste socul respectiv cand mi-am dat seama ca imi expira cartea de identitate  si ca e posibil sa nu pot pleca.  Asa ca mi-am petrecut ultimele zile acasa intre Cum s-o Numi pentru Edidenta Persoanelor, cumparaturi, facut bagaje si alte cumparaturi. Cu inima cat un purice, pentru ca nu stiam daca va fi gata cartea de identitate la timp sau daca, in cazul in care va fi gata, daca voi mi gasi bilet la autocar, pentru week-end.

Si apropo de nevoia urgenta de CI, miercuri dimineata la prima ora m-am apucat de dat telefoane sa m interesez in legatura cu emiterea in regim de urgenta a unui nou document.  Sunat la un numar gasit pe net, aflat ca e defapt numrul de la agentia regionl, primit numarul de la cea locala, sunat, nerspuns, sunat inapoi de unde am primit numarul, primit alt numar de la centrala, sunat, primit legatura, intrebat toate cele. Aflat ca “Pentru urgente trebuie sa veniti martea, de dimineata, in audienta”. Da, sigur, ca doar nu-i nici o graba!

Din fericire am reusit sa o rezolv si vineri, la or 16, mi-am avut documentul in brate. Fuga la cumparat bilete, Murphy (stiti voi, ala cu legile), ale carui previziuni se dovedesc inca odata cat se poate de reale (Ce ziceati de Nostradamus?), pentru ca cel care se ocupa de bilete nu era acolo, asteptat, primit in cele din urma biletul, extaz etc.

Cam asta a fost. De secventele lacrimogene n-are rost sa povestesc. Intr-o oarecare masura faptul ca am avut atatea griji din cauza actelor mi-a prins bine, am avut mai putin timp sa ma gandesc la ce inseamna toate astea. Iar acum e deja prea tarziu sa ma mai gandesc. Imi pare rau ca nu mi-am luat ramas-bun cum se cuvine. Am mult mai putin timp de mess si de blog acum, dar o sa incerc sa scriu cat de des pot. Si nu prea mai am nici timp sa corectez textele sau sa raspund la toate comentariile, asa ca sper sa-mi fie cu iertare.